Pizza sau sangria? Ambele!

Autor: Teodor Burnar

Dacă ar fi să credem presa sportivă, şi nu doar de la noi, de prin optimi încoace asistăm la finale în fiecare rundă a EURO 2020. Însă cei care anunţă «felul principal» cu repetiţie ratează, lacomi, ceea ce este mai important: festinul fotbalistic.

EURO 2020 rămâne, până la această oră, cel mai anticipat turneu final din istoria fotbalului, din motive lesne de înţeles. A fost, până acum, un turneu „cu de toate”: de la cumpăna lui Eriksen (slavă Domnului, încheiată cu bine; sper ca acest episod dramatic să scoată din uz clişeul „grupa morţii”...), la un meniu de goluri dintre cele mai frumoase (Shick vs. Scoţia? Pogba vs. Elveţia? Modric vs. Scoţia?), la propaganda pro-apă a (altfel foarte mercantilu)lui Cristiano Ronaldo. E un turneu cu sare şi piper, un turneu care îşi respectă stelele Michelin.

Se joacă frumos la acest EURO, la care fotbaliştii au avut în sfârşit, după un an de stadioane dezolant de goale, ocazia de a auzi încă o dată răgetul Colosseumurilor moderne. S-a văzut iar că fotbalul fără fani, oricâte staruri s-ar găsi pe teren, e ca şi când ai cina singur pe un atol în Pacific. Şi ca fotbalist, şi ca suporter, te hrăneşti din comensalitate: fotbalul este Rambla, este Champs-Élysées, şi a fost, iată, până de curând, şi Bulevardul Unirii.

Am rămas plăcut impresionat de vitalitatea şi pofta de gol a Italiei lui Mancini, de combativitatea Spaniei, de constanţa şi dinamismul Angliei, şi - pentru că povestea trebuia să aibă un „cal negru” - de tăria psihică şi inima Danemarcei. Le vom vedea pe toate în acţiune în curând, bucurându-ne cu un fotbal delicios, prilej cu care, vă suplic, faceţi abstracţie de „preţul” bucatelor care vă vor fi etalate.

Căci şi comentariul nostru sportiv - deschis, din această vară, şi doamnelor, şi este minunat că se întâmplă aşa - trebuie să iasă din zodia obsesiei „ka-ching!”, vorba Shaniei Twain. Etica muncii unui Chiesa şi eroismul unui Kjaer sunt nepreţuite - să lăsăm, cum spunea Marcel Proust, treburile cuantificabile pe seama oamenilor fără imaginaţie. Pizza nu e bună pentru că e presărată cu pulbere de diamante, ci pentru că o savurăm cu cine trebuie. Sangria nu răcoreşte pentru că poartă eticheta „La Casita”, ci pentru că ne oferă nopţi de neuitat, în care rămânem adesea cu ea neconsumată.

Cine va triumfa la finalul meciului dintre Italia şi Spania de diseară? Noi. Vorba U2, care a compus imnul competiţiei, pentru că suntem gata să ne reclădim, după un an şi jumătate în care am băut un pahar amar, în care am mâncat pâinea nedospită a ciumei. Bucuraţi-vă, aşadar, de festinul fotbalistic ce ni se aşterne în faţă!