Croația, o națiune sportivă. Câteva remarci despre o țară care iubește medaliile

Autor: Pompiliu-Nicolae Constantin

Cupa Mondială a trecut, dar prezența Croației în finala competiției a fost analizată abundent în presa internațională.

Impresia generală este că micuța națiune din Balcani și-a depășit condiția, deși pentru orice suporter avizat, cluburile la care evoluează fotbaliștii croați ar fi trebuit să reprezinte un argument considerabil pentru un parcurs cât mai lung al celor supranumiți „Vatreni” (ceea ce s-ar traduce prin „flamboaianții” sau „înflăcărații”, fiind un derivat de la vatra, care înseamnă foc).

Și totuși, Croația este o națiune care nu a apărut peste noapte în sportul de performanță. Ba chiar, raportat la numărul de locuitori, cred că este cea mai sportivă națiune. Se poate lăuda cu performanțe atât în sporturile individuale, dar și în cele de echipă.

În timp ce naționala de fotbal se remarca în Rusia, doi tenismeni își etalau calitățile pe iarbă. La final de iunie, Marin Cilic a câștigat turneul de la Queens (cel mai prestigios pe iarbă după Wimbledon), în finală cu Novak Djokovic, iar compatriotul său Borna Coric se impunea la Halle, după un ultim act cu Roger Federer.

Croația i-a mai propulsat în tenisul de performanță și pe Goran Ivanisevic (campion la Wimbledon), pe Iva Majoli (câștigătoare la Roland Garros) sau Mate Pavic (triplu campion de Grand Slam la dublu). În 2005, Croația a câștigat Cupa Davis, iar în 2016 a pierdut finala cu Argentina, chiar la Zagreb.

Croații abordează cu o lejeritate dezarmantă, la fel de bine, sporturile de uscat, cele în apă sau pe zăpadă. În atletism, forța acestei națiuni de la Marea Adriatică a fost etalată constant la Jocurile Olimpice de sportive precum Sandra Perkovic (aruncarea discului), Sara Kolak (aruncarea suliței) sau Blanka Vlasic (săritura în înălțime).

În sporturile de iarnă, Janica și Ivica Kostelic au adus Croației 10 medalii olimpice în probele de schi.

Însă și în sporturile de echipă, Croația înseamnă mai mult decât fotbal. Echipa de baschet a cucerit o medalie de argint în 1992 la Jocurile Olimpice și de atunci mulți jucători au evoluat în NBA, precum Drazen Petrovic, Toni Kukoc, Zan Tabak, Bojan Bogdanovic sau Dario Saric.

Croația are și o echipa de polo pe apă cu un palmares impresionant. Cei supranumiți „baracudele” sunt campioni olimpici în 2012 și medaliați cu argint în 2016. Croații sunt și campioni mondiali en titre în acest sport.

Forța acestei națiuni s-a evidențiat și în handbal, unde naționala masculină a cucerit două titluri olimpice (1996, 2004), un bronz la Jocurile Olimpice de la Londra (2012), dar și un aur, trei medalii de argint și una de bronz la Campionatul Mondial.

Performanțe notabile au înregistrat și în sporturi care nu beneficiaza de o mediatizare notabilă, precum tir, canotaj, haltere sau yachting.

Există câțiva factori care au stimulat sportul de performanță. Ei sunt greu de delimitat strict, însă în linii mari avem de a face cu un soi de mix de entuziasm, disciplină, ambiție și talent, dublat de un curent sportiv cu rădăcini politice.

Cultura sportivă croată a fost alimentată constant de politică, de naționalism și de dorința oamenilor de a avea o carieră de succes într-un context socio-politic tulbure. Societatea croată și-a clădit unitatea prin succesele sportive. De altfel, Franjo Tudjman, președintele Croației din anii 90 a contribuit la politizarea sportului și a încurajat sportul de mase, fiind pasiont de fotbal. Sportul a fost astfel un element important în ascensiunea sa politică [1].

Dario Brentin, un expert în problemele socio-politice ale sportului în fosta Iugoslavie, consideră că sportul și evenimentele sportive din Croația anilor 90 au fost politizate la cel mai înalt nivel, astfel că sportul a devenit parte integrantă din identitatea croată.

De aceea nu doar fotbalul ocupă un loc important în discursul croaților, ci și sporturile amintite anterior. Nu întâmplător, sălile croaților sunt pline la meciurile reprezentanților lor în duelurile internaționale. În inerția acestui suporterism patriotic a fost alimentată constant idea că practicarea sportului face parte din profilul unui bun croat.

Atașamentul fanilor față de simbolurile sportive este remarcabil, cu o excepție de ultim moment pentru Luka Modric, unul dintre protagoniștii echipei naționale de fotbal[2].

Totuși, entuziasmul colectiv a fost un atribut constant al fanilor croați la competițiile majore la care au avut reprezentanți. Efervescența patriotică a consemnat un interes constant în promovarea sportului de masă.

Deși nu există o politică națională coerentă în privința sportului de performanță, datele arată că aproximativ 80% dintre locuitorii Croației au o activitate fizică activă[3].

Însă, în școli, sportul este considerat esențial, cu trei ore pe săptămână în școala primară și două ore pe săptămână în școala generală [4]. În plus, Institutul Public de Sănătate din Croația a dezvoltat în ultimii ani tot mai multe acțiuni de promovare a sportului.

Sportul a fost perceput ca un mijloc de evadare dintr-o zonă conflictuală și nesigură de cătresportivi, dar în același timp a generat modele pentru copiii din Croația. Ivan Hrstic și Marko Mustapic susțin că după 1991 sportivii au fost la fel de importanți precum eroii militari în cărțile de istorie și au fost percepuți ca fondatori ai națiunii. Prin acest mecanism de (re)construcție națională, sportul a inspirat și a stimulat generații de campioni [5].

Un alt aspect care a menținut ridicat interesul pentru sport a fost implicarea federațiilor și autorităților croate în organizarea evenimentelor sportive de amploare. Infrastructura sportivă s-a dezvoltat și datorită unor investiții periodice și au completat bazele sportive moștenite din perioada comunistă.

Campionatul Mondial de Handbal din 2009 sau Campionatul European de Polo din 2010 au contribuit la modernizarea infrastructurii și au crescut popularitatea acestor sporturi în rândul croaților [6].

Și dincolo de acest aspect, croații au și o încredere deosebită în forțele proprii, considerându-se înzestrați de la naștere. Romeo Jozak, fostul director tehnic al Federației Croate de Fotbal, este doar unul dintre cei care susțin această idee. „O explicație pentru aceste performanțe este talentul nativ al oamenilor din această zonă a lumii. Este în mod clar ceva de necontestat că am fost binecuvântați din puncte de vedere genetic”, consideră Romeo Jozak[7].

Tot el argumentează că o altă explicație a succesului este calitatea antrenorilor din Croația, a căror pricepere contribuie la promovarea sportivilor de elită.

Așadar, avem un puzzle multicolor, din care lipsește o politică sportivă sau vreun merit politic, dar se remarcă ambițiile individuale și mobilizarea spre performanță.

[1] Dario Brentin, „A lofty battle for the nation: the social roles of sport in Tudjman's Croatia”, în Sport in society, vol. 16, 2013, p. 993-1008.

[2] Luka Modric și-a atras antipatia multor compatrioți după ce a depus mărturie în favoarea lui Zdravko Mamic, fostul președinte al lui Dinamo Zagreb, condamnat la șase ani și jumătate de închisoare pentru deturnare de fonduri și evaziune fiscală.

[3] Eurostat, Statistical Office of the EuropeanUnion; 2015, http://ec.europa.eu/eurostat/data/database

[4] Croatia, physical activity factsheet, http://ec.europa.eu/assets/eac/sport/library/factsheets/croatia-factsheet_en.pdf

[5] Ivan Hrstic, Marko Mustapic, „Sport and politics in Croatia. Athletics as national icons in history textbooks”, în Altre Modernita. Revista di Studi Litterari e Culturali, vol. 14, 2015.

[6] Ruzica Simic Banovic, Ana Jurcic, Milan Petronijevic, „Hosting mega sport events in a small country: the (real) impact of the development. Cases of Croatia and Serbia”, în Megatrend Review, vol. 14, nr. 2, 2017, p. 273-290.

[7] „How Does the Small Nation of Croatia Excel on the International Sporting Stage?”, disponibil la adresa online https://www.croatiaweek.com/how-does-the-small-nation-of-croatia-excel-on-the-international-sporting-stage/ .