Interviu exclusiv cu Cristiana Mongol Stancu, absolventa de teologie, multiplă medaliată la nivel internațional în 8 sporturi de contact

Autor: Pompiliu-Nicolae Constantin

Cristiana Stancu este un nume cunoscut la nivel național în cercurile sporturilor de contact. Asta pentru că are o biografie spectaculoasă.

Este licențiată în Teologie Ortodoxă, specializarea Artă Sacră (Iconografie), este speaker motivațional, actriță și practicantă a opt stiluri diferite de sporturi de contact.

Mai mult decât atât, în fiecare dintre aceste discipline sportive a reușit să facă performanțe la nivel internațional.

Cristiana Stancu are numele de scenă „Mongol” și se poate lăuda cu titlul mondial la MMA, este campioană intercontinentală WKA și campioană mondială WTKA la Kickboxing, are un bronz la Mondialele de wushu, argint european la lupte libere asociate (FILA), este campioană mondială și europeană la kempo, are un aur la cupa internațională de Sei Budokai, un bronz la Europenele de box și numeroase medalii internaționale la Kyokushin Karate.

Cristiana Stancu are un discurs bine articulat, care te fascinează, iar din acest motiv am rugat-o să ne răspundă întrebărilor legate de sporturile de contact și parcursul ei.
 

Ziarul de Sport: De unde pasiunea pentru sporturile de contact ?

Cristiana Stancu: Cred că m-am născut cu această pasiune, iar ea s-a dezvoltat cu ajutorul tatălui meu, care, de la o vârstă foarte mică a început antrenamentele cu mine. El a practicat ju jitsu în perioada de aur a artelor marțiale în Romania, în comunism, atunci când erau interzise. Era o generație preocupată să-și însușească serios filosofiile marțiale și diverse metode de antrenament. A fost cumva firesc să mă învețe și pe mine.

Ziarul de Sport: Și cum ai ajuns să practici atât de multe ramuri ale sporturilor de contact ?

Cristiana Stancu: Primul stil pe care l-am practicat în sală a fost kyokushin karate. Însă, pe lângă acest stil, în sală se practica și Sei Budokai, foarte asemănător cu MMA-ul. În acest stil s-a remarcat olandezul Semmy Schilt, fiind multiplu campion mondial. Cu această ocazie am învățat școala căderii, proiectări, dar și lupta la sol alături de lovituri cu brațul la cap, inexistente în stilul kyokushin. A fost un moment foarte important în evoluția mea. Ce a contat însă a fost determinarea cu care participam la antrenamente.

Ziarul de Sport: Simți că ți s-a potrivit această polivalență în artele marțiale ?

Cristiana Stancu: Da, cred că s-a potrivit cu structura mea interioara, orientată spre diverse domenii, respectiv stiluri de lupta. Întotdeauna am fost foarte ambițioasă și îmi doream să fiu prima în orice făceam. Neavând frați, eram foarte hotărâtă să apăr copiii nevinovați de la grădiniță, școală, sau chiar pe stradă. Încă de la grădiniță eram un fel de gardian. Făceam ordine.
În ceea ce privește latura competițională, mi s-a potrivit schimbarea manierei de exprimare de pe saltea, ring, platformă sau cușcă. De fiecare dată descopăr lucruri noi despre mine, în orice context. În special dacă vorbim de contextul luptei. Am reușit să obțin medalii internaționale, europene și mondiale, în toate stilurile marțiale în care am concurat, ceea ce pentru mine e o binecuvântare. Bineînțeles, cu foarte multă muncă, seriozitate, dar și șansă. Șansa ține cu cei pregătiți!


Ziarul de Sport: Care au fost momentele care te-au surprins în ceea ce privește performanțele ?

Cristiana Stancu: Să spunem că trei momente m-au surprins chiar și pe mine, pentru că întotdeauna concurezi ca să câștigi. Primul s-a petrecut în 2012. Campionatul Mondial de MMA pentru semi-profesioniști. În acea perioada concuram în Kempo și pentru Federația Română de Kempo. Era un concurs extrem de greu. Finala Campionatului era cu o adversară cu 10 ani mai mare decât mine. Erau 10 ani de experiență. A fost extrem de greu, aproape imposibil, dar am reușit să câștig categoric prin Knock-Out tehnic în a doua repriza. Atunci am conștientizat ce înseamnă să lupți la un nivel profesionist, în care oamenii își câștigă existența luptând. Am sesizat cât de periculos este ego-ul și părerea de sine. Toți putem avea păreri, însă dacă ele nu se verifică, acesta este cel mai sigur drum spre eșec. Pe toate planurile.

Un alt moment a fost în 2015, la Jakarta, la Campionatul Mondial de Wushu. Am luat medalia de bronz. Wushu este un sport care a fost propus pentru a deveni olimpic în 2020 sau 2024. Așadar, un nivel foarte înalt.

Și ar mai fi o treia întâmplare. Am concurat la Europeanul de box. Am fost solicitată pentru că mă antrenam ocazional cu fetele din lotul din național de box. Fără niciun meci de box la activ, în primul tur, am trecut de numărul cinci mondial. Apoi am avut meci cu reprezentanta Franței. Ca încurajare, înainte de meci mi s-a spus că nici nu știe să stea în gardă. Nu am luat sfatul în serios, pentru că unul dintre principiile importante ale oricarui stil de arte martiale este sa nu subestimezi pe nimeni, niciodată. Tipa era foarte puternică, dar am învins-o. A fost un șoc pentru ceilalți, dar eu i-am mulțumit Lui Dumnezeu pentru că mi-a dat puterea să reușesc. Aveam asigurată medalia de bronz! În semifinale am pierdut. Am luptat cu o sportivă excepțională, rusoaică, cu care am rămas foarte bună prietenă. Eu nu eram din lumea boxului, dar am luat această medalie. Antrenorul care m-a chemat atunci a câștigat pariul în ceea ce mă privește. Marele câștig a fost că am demonstrat că eu, venită din artele marțiale, am reușit o mare performanță într-un sport olimpic. Munca e la fel, indiferent daca sportul este sau nu olimpic. Până la urmă, clasificarea sporturilor și prioritizarea lor e o problemă ce ține mai degrabă de politică, însă sportivii și antrenorii au cel mai mult de suferit. Iar dacă vorbim de artele marțiale, este un haos total la nivel administrativ. Sperăm într-un viitor în care oameni tineri, pasionați de artele martiale să poată elucida aceste mistere.

Ziarul de Sport: Ce provocări ai în acest moment ?

Cristiana Stancu: Acum sunt într-o pauză activă, să-i spunem. Am avut un an 2015 extrem de încărcat, cu foarte multe meciuri. Aproape lună de lună luptam, ceea ce foarte mult în sporturile de contact. Ideal ar fi un meci la trei luni, dar eu luptam mult mai des de atat. A meritat însă. În acel an am mers pe tot globul în competiții și meciuri profesioniste de kickboxing și MMA. Programul acesta însă m-a adus într-o stare de uzură periculoasă pentru sănatatea mea, deja destul de șubrezită de-a lungul anilor. Așa că am luat o pauză din competiții, dar mă antrenez. E vorba și de o recuperare activă. Aici am o echipă extraordinară de medici, printre care vreau sa o amintesc de doamna doctor Simona Thiery, cea careia îi datorez un mare procent din medalii, cupe, centuri si diplome. Alături de domnia sa, i-aș mai aminti pe doamna doctor Gabriela Badescu și pe domnul doctor Sorin Sălăjan. Cel mai important lucru într-o carieră de sportiv profesionist, dar nu numai, sunt echipa și oamenii de lângă tine!

Ziarul de Sport: Cât de mult se simt efectele acestor sporturi ?

Cristiana Stancu: Consecințele există, pentru că în fond sunt sporturi de luptă. De la 13 ani la 25 de ani am concurat fără nicio pauza, iar antrenamente serioase am avut de la 9 ani până în prezent. Am împlinit de curând 26 de ani și simt că totul s-a acumulat. Toate vin pe nota de plată dacă nu știi să le gestionezi. Asta îți poate confirma orice sportiv din orice sport real. Chiar și în cazul victoriei există traume, accidentări și oboseală. Așadar, faptul că am peste 200 de meciuri, dintre care doar 10 înfrângeri, nu mă salvează de uzură. Din contra, chiar!

Ziarul de Sport: Și dincolo de efectele fizice bănuiesc că sunt și urmări psihice.

Cristiana Stancu: Bineînțeles! Din păcate, acest nivel al psihicului este destul de ignorat în România. E un capitol la care nu se lucrează. Eu am avut șansa de a mă naște cu un psihic foarte puternic. Alți sportivi, cel puțin din generația mea, s-au oprit toți. Dacă stau bine să mă gândesc, era și normal. Dedicarea peste limite cere și o formă de nebunie și curaj dus la extrem.

Ziarul de Sport: Experiența competițională te-a ajutat să călătorești foarte mult. Te simți împlinită la capitolul ăsta ?

Cristiana Stancu: Au fost într-adevăr multe experiențe. Am fost pe toate continentele, mai puțin în Australia.Doar că nu m-am putut bucura 100% de aceste locuri. Pentru mine contează motivul pentru care merg în acele țări, orașe, locuri, și anume de a lupta. Am fost în multe locuri, dar am văzut multe săli. Am vazut însă multe culturi, și oameni din toate colțurile lumii. Cel mai mult mi-au plăcut samoanii. Sunt niște oameni extraordinar de calzi și buni. Peste tot am simțit atmosfera, dar nu m-am simțit ca în vacanță!

Ziarul de Sport: Care a fost țara care te-a impresionat ca disciplină sportivă, ca etică a muncii și din punct de vedere cultural ?

Cristiana Stancu: Aș fi tentată să zic Japonia. E țara mea preferată. Nu am ajuns în China, dar am văzut câteva documentare despre artele marțiale acolo și am fost impresionată. Cât privește conduita de muncă, aș spune că și Rusia și țările ex-sovietice sunt remarcabile.

Ziarul de Sport: La nivel sportiv, ce anume te-a impresionat de-a lungul timpului ?

Cristiana Stancu: M-a impresionat maniera de antrenament a Franței la box. Nu am mai văzut niciodată un antrenament atât de elegant. Au un alt fel de a înțelege ideea de a depune efort. La noi a rămas modelul sovietic, celebrul rabota. Era un model viabil în anii 70. Numai că între timp s-au trezit și rușii. La noi a rămas aceeași atitudine de antrenament, adică mult și prost. Se mizează pe aspectul cantitativ. Ne-am antrenat la un moment dat cu lotul Franței, înaintea începerii Campionatului Mondial de Box din Coreea de Sud, și în timp ce noi rupeam sacii de box, ele lucrau niște exerciții atât de elegante încât te fascinau. M-am oprit din antrenament și mă uitam cu admirație la ele. Totul ține, de fapt, de atitudine.

Ziarul de Sport: Nu ai fost tentată să pleci, să rămâi în altă țară ?

Cristiana Stancu : Ba da. La 16 ani am fost în Japonia. Am vrut să rămân acolo. Mă apucasem să învăț japoneză, vroiam să dau la facultate acolo. Era însă greu, pentru că eu vroiam să practic K1 în Japonia, iar la ei nu prea era un sport atât de dezvoltat la feminin. La masculin erau la un nivel înalt, dar nu la feminin. Mi-ar fi fost greu să fac pionierat într-o țară atât de străină. Mi-ar fi oferit bursă și cazare în Japonia, dar cereau prezență 100%, chiar și dacă erai bolnav. Era un semn că ești serios. Eu nu aș fi putut să împac și școala și sportul în condițiile respective din cauza timpului, efectiv. Mai ales că la ei trebuie să te dedici 12 ore pe zi facultății. Am avut posibilitatea să plec și în Europa de Vest, în Anglia. N-am simțit că era momentul. Și dacă stăm să ne uităm la sportivii noștri din arte marțiale, în afară de Daniel Ghiță, care a mers în Olanda, niciunul nu a câștigat notorietate internațională plecând în altă țară.

 

Ziarul de Sport: Care este avantajul de a rămâne în România ?

Cristiana Stancu: Pentru mine, România este un mediu în care te poți afirma repede. E un spațiu mic în artele marțiale, unde dacă ești serios poți crește și în acest fel te poți recomanda în plan internațional. În plus, la noi a mai rămas un soi de umanitate. Spre exemplu, în România sunt câțiva antrenori care dacă te văd serios te ajută necondiționat. Gratis. În afară nu ai să găsești chestia asta. Ai intrat în sală, plătești. Pentru că și ei trebuie să trăiască, au familii de întreținut. Acolo nu poți face nimic dacă nu ai și niște posibilități financiare, la noi mai ai niște pârghii, mai poți da peste niște oameni sufletiști și profesioniști în același timp.

Ziarul de Sport: Cum vezi posibilitățile fetelor, copiilor, de a face sporturi de contact în ziua de azi ?

Cristiana Stancu: M-am detașat de ceva vreme de zona de amatori la nivel național. Nu prea știu ce se întâmplă la nivelul juniorilor în toate aceste sporturi. Însă bănuiesc că sunt copii care, ca și mine, au avut vise. Cred că și partea mediatică are un rol important. Contribuie la acest aspect. E mai ușor acum să hrănești vise . Eu nu aveam la ce să mă uit. Mai prindeam niște cărți, le mâncam. Le răsfoiam mereu, dormeam cu ele sub pernă. Învățam kata și combinații de luptă din cărți. Așa am aflat de marii sportivi ai sporturilor de contact. Acum însă mirajul e atât de ademenitor încât conduce repede la deziluzii. Mai e și obsesia părinților de a avea copii-campioni. E foarte periculos. Acei copii sunt terminați emoțional. Probabil că vor da performanțe, dar până pe la 18 ani, când clachează, fie corpul, fie psihicul. De aceea mulți nu fac pasul spre marea performanță.

Ziarul de Sport: În acest context, care crezi că a fost elementul care te-a ajutat în carieră ?

Cristiana Stancu: Munca și intuiția. Intuiția a fost foarte importantă, pentru că am mers având un plan și am reușit să rezist. Spre exemplu, mai toți din generația mea nu mai fac sport. Sunt puțini cei care mai concurează la un nivel înalt. Unii au rămas fideli anumitor mentori și nu au fost inspirați. Pe lângă asta, părinții mei au fost cei mai tari aliați crezând în mine 100%, dar fără a pune presiune pe mine. Mi-au dat libertatea să fac tot ce îmi place, atâta timp cât eram serioasă și clară în ce doream.

Ziarul de Sport: Legat de acest aspect, cât de mult contează să întâlnești oamenii potriviți ?

Cristiana Stancu: E important ca să nu spun crucial, definitoriu. Eu am fost însă blamată pentru că am schimbat mulți antrenori. Era greu să nu se întâmple asta, în condițiile în care am practicat atâtea sporturi. Mi se pare totuși deplasată ideea de loialitate eternă față de antrenor. Fiecare antrenor te poate îndruma până la un anumit punct. E ca la școală. Educatoarea te modelează prima, apoi învățătoarea, apoi profesorul în generală și cel din liceu. Așa cred că este și cu mentorii din artele marțiale. Nu mergi cu învățătoarea toată viața, pentru că are niște resurse limitate. Asta nu înseamnă că nu e un om extraordinar, pe care îl vei iubi toată viața pentru că te-a învățat să scrii. La fel, mi se pare că ideea de maestru pe viață nu mai e viabilă în sportul actual. Repet, în sport! Nu înseamnă că trădez antrenorul, ci că există multe stadii de evoluție. Nu poți sta în același mediu toată viața. Există însă de multe ori orgolii pe care nu le înțeleg și cărora am renunțat să încerc să le gasesc sens.

Ceea ce pot afirma cu tărie este că oriunde am fost, a existat cel puțin o persoană care să creadă în totalitate în mine și să îmi acorde toate șansele pentru a demonstra asta. Pentru lucrul ăsta le sunt recunoscătoare tuturor celor alături de care am muncit și m-am dezvoltat!

 

Dacă vă plac articolele noastre, vă invităm să ne dați un LIKE pe facebook sau să ne urmăriți și pe twitter. Vă mulțumim !
 

Poate te interesează şi:

Autor: Maria Sorescu / 03 Apr. 2018

Manny Pacquiao se bate în iulie pentru centura de campion WBA al categoriei semimijlocie

 Deși are 39 de ani, filipinezul Manny Pacquiao nu renunță la box și va avea parte de o nouă provocare majoră.

Autor: Andrei Szabo / 01 Apr. 2018

Greul momentului. Anthony Joshua l-a învins pe Joseph Parker

 Principality Stadium din Cardiff a fost gazda unui adevărat spectacol pugilistic.

Autor: Vasile Cenuşă / 24 Mar. 2018

Canelo Alvarez a fost suspendat provizoriu. Revanşa cu Golovkin s-ar putea amâna

 Saul "Canelo" Alvarez, depistat pozitvi cu clenbuterol, a fost suspendat pe provizoriu de către o comisie sportivă din S.U.A. şi ar putea să rateze meciul cu Ghenadi Golovkin.

Ştiri recente:

Autor: Maria Sorescu / 25 Apr. 2018

Sarabanda breakurilor. Irina Begu, calificată în sferturi la Istanbul

 Orașul Istanbul este gazda turneului WTA de 280 de puncte TEB BNP Paribas Cup, unde Irina-Camelia Begu a obținut o victorie importantă.

Autor: Andrei Szabo / 25 Apr. 2018

FRF vrea să reformeze Liga 2 și Liga 3 pentru a evita retragerile în plin campionat

 Fotbalul românesc a fost marcat în ultimele sezoane de numeroase retrageri din motive financiare.

Autor: Andrei Szabo / 25 Apr. 2018

Rafael Nadal bate un record deținut de Ilie Năstase

 Rafael Nadal demonstrează încă o dată că este cel mai bun jucător pe zgură.